Post by Andrei on Jan 29, 2008 22:23:03 GMT 2
Noi deseori devenim tristi la gandul ca cea mai frumoasa viata trebuie sa se termine si apropierea acelui teribil necunoscut numit moarte ceea ce ne dezgusta de toata bucuria existentei.
De ce sa te nasti daca trebuie sa traiesti atat de putin? De ce sa ai grija de copii care oricum vor muri? Aceasta este intrebarea din ingnoranta umana cea mai frecventa si cu cele mai triste indoieli.
Aceasta ar putea chiar embrionul sa se intrebe la apropierea nasterii care il arunca in necunoscut dezbracandu-l de invelisul sau protector. Hai sa studiem misterul nasterii, si vom avea cheia marii arcane a mortii!
Aruncat de legile Naturii in pantecele unei femei, spiritul incarnat se trezeste foarte incet, si isi creeaza pentru sine cu efort organe care mai tarziu vor fi indispensabile, dar care crescand ii creeaza discomfort in situatia prezenta. Cea mai fericita perioada a vietii unui embrion este atunci cand, ca o crysalida, se intinde in interiorul membranei care ii serveste ca refugiu si inoata in ea in lichidul hranitor si protector. In acel moment e liber si nu sufera. Participa la viata universala si primeste amprenta memoriilor Naturii care mai tarziu vor determina configuratia corpului si forma infatisarii sale. Acea varsta fericita poate fi numita copilaria embrionului.
Adolescenta urmeaza, forma umana devine distincta, si sexul este determinat. Apare o miscare in oul matern care seamana cu vagi reverii ale acelei varste care urmeaza dupa copilarie. Placenta care este la exterior si adevaratul corp al foetusului, simte ca ceva necunoscut germineaza in ea care vrea sa scape si sa o rupa. Copilul intra in mod distinct in taramul viselor. Creierul sau actioneaza ca o oglinda cu cel al mamei, reproduce cu forta imaginatiile ei, comunica formele lor catre membrele lui. Mama in acel moment este ceea ce Dumnezeu este pentru noi, o Providenta necunoscuta si invizibila, catre care aspira pana la punctul identificarii cu tot ceea ce ea admira. Se tine de ea, traieste prin ea, desi n-o vede, si nici no stie cum s-o inteleaga. Daca ar fi fost capabil sa filozofeze, probabil ar nega existenta personala si inteligenta acelei mame care nu este decat o inchisoare fatala si un aparat de prezervare. Putin cate putin, aceasta servitudine devine suparatoare, se intoarce, sufera, simte ca viata sa se va termina. Atunci vine o ora de angoasa si convulsii, legaturile se rup, simte ca e gata sa cada in necunoscut. Cand este gata, cade, este strivit de durere, o stranie racoare il cuprinde, respira un ultim oftat care se transforma in primul strigat; este moartea vietii embrionice si nasterea la viata umana!
In timpul vietii embrionice i se parea ca placenta este corpul sau, de fapt era corpul embrionic special, un corp nefolositor pentru alta viata, un corp care trebuie aruncat ca un lucru necurat la momentul nasterii.
Corpul vietii noastre umane este ca un al doilea invelis, nefolositor pentru a treia viata, si din acest motiv il aruncam deoparte la momentul celei de-a doua nasteri.
Viata umana comparata cu viata cereasca este ca un veritabil embrion. Cand viciile rele ne ucid, Natura aborteaza, si noi suntem nascuti inainte de timpul nostru pentru eternitate care ne expune la acea teribila dizolvare care Sf. Ioan o numeste a doua moarte.
Conform traditiei extaticilor, avortonii vietii umane raman inotand in atmosfera terestra pe care ei nu sunt capabili sa o depaseasca, si care putin cate putin ii absoarbe si ii ineaca. Ei au forme umane dar intotdeauna ciuntite si imperfecte; unuia ii lipseste o mana, altuia un brat, altul e doar un tors, sau altul e doar un cap rostogolit. Ei nu se pot ridica in cer din cauza ranii primite in timpul vietii umane, o rana morala care a cauzat o deformitate fizica si prin aceasta rana, putin cate putin, toata existenta lor se scurge.
In curand sufletul lor moral va fi gol, si pentru a ascunde aceasta rusine prin facerea unui alt corp este obligat sa se ascunda in intunericul de afara si sa treaca usor prin marea mortii, acele ape adormite ale haosului din vechime. Aceste suflete ranite sunt larvele celei de-a doua formatiuni a embrionului, ei isi hranesc corpurile aeriene cu vapori de sange varsat, si se tem de varful sabiei. In mod frecvent ataca oameni viciosi si traiesc pe vietile lor asa cum embrionii traiesc in pantecele mamei. In aceste circumstante, ei pot lua cele mai oribile forme pentru a reprezenta cele mai turbate dorinti ale celor pe care ii hranesc, si acestia sunt cei ce apar sub denumirea de demon acelor operatori care lucreaza cu magia neagra.
Aceste larve se tem de lumina, si mai presus de toate de lumina mintii. Un fulger de inteligenta este suficient sa-i distruga ca un trasnet, si sa-i alunge in acea mare moarta care nu trebuie confundata cu marea cu acelasi nume din Palestina. Tot ce am dezvaluit in acest loc apartine traditiei vazatorilor, si poate sta in fata stiintei doar in numele acelei filozofii exceptionale, pe care Paracelsus o numea filozofia sagax (a intelepciunii)
De ce sa te nasti daca trebuie sa traiesti atat de putin? De ce sa ai grija de copii care oricum vor muri? Aceasta este intrebarea din ingnoranta umana cea mai frecventa si cu cele mai triste indoieli.
Aceasta ar putea chiar embrionul sa se intrebe la apropierea nasterii care il arunca in necunoscut dezbracandu-l de invelisul sau protector. Hai sa studiem misterul nasterii, si vom avea cheia marii arcane a mortii!
Aruncat de legile Naturii in pantecele unei femei, spiritul incarnat se trezeste foarte incet, si isi creeaza pentru sine cu efort organe care mai tarziu vor fi indispensabile, dar care crescand ii creeaza discomfort in situatia prezenta. Cea mai fericita perioada a vietii unui embrion este atunci cand, ca o crysalida, se intinde in interiorul membranei care ii serveste ca refugiu si inoata in ea in lichidul hranitor si protector. In acel moment e liber si nu sufera. Participa la viata universala si primeste amprenta memoriilor Naturii care mai tarziu vor determina configuratia corpului si forma infatisarii sale. Acea varsta fericita poate fi numita copilaria embrionului.
Adolescenta urmeaza, forma umana devine distincta, si sexul este determinat. Apare o miscare in oul matern care seamana cu vagi reverii ale acelei varste care urmeaza dupa copilarie. Placenta care este la exterior si adevaratul corp al foetusului, simte ca ceva necunoscut germineaza in ea care vrea sa scape si sa o rupa. Copilul intra in mod distinct in taramul viselor. Creierul sau actioneaza ca o oglinda cu cel al mamei, reproduce cu forta imaginatiile ei, comunica formele lor catre membrele lui. Mama in acel moment este ceea ce Dumnezeu este pentru noi, o Providenta necunoscuta si invizibila, catre care aspira pana la punctul identificarii cu tot ceea ce ea admira. Se tine de ea, traieste prin ea, desi n-o vede, si nici no stie cum s-o inteleaga. Daca ar fi fost capabil sa filozofeze, probabil ar nega existenta personala si inteligenta acelei mame care nu este decat o inchisoare fatala si un aparat de prezervare. Putin cate putin, aceasta servitudine devine suparatoare, se intoarce, sufera, simte ca viata sa se va termina. Atunci vine o ora de angoasa si convulsii, legaturile se rup, simte ca e gata sa cada in necunoscut. Cand este gata, cade, este strivit de durere, o stranie racoare il cuprinde, respira un ultim oftat care se transforma in primul strigat; este moartea vietii embrionice si nasterea la viata umana!
In timpul vietii embrionice i se parea ca placenta este corpul sau, de fapt era corpul embrionic special, un corp nefolositor pentru alta viata, un corp care trebuie aruncat ca un lucru necurat la momentul nasterii.
Corpul vietii noastre umane este ca un al doilea invelis, nefolositor pentru a treia viata, si din acest motiv il aruncam deoparte la momentul celei de-a doua nasteri.
Viata umana comparata cu viata cereasca este ca un veritabil embrion. Cand viciile rele ne ucid, Natura aborteaza, si noi suntem nascuti inainte de timpul nostru pentru eternitate care ne expune la acea teribila dizolvare care Sf. Ioan o numeste a doua moarte.
Conform traditiei extaticilor, avortonii vietii umane raman inotand in atmosfera terestra pe care ei nu sunt capabili sa o depaseasca, si care putin cate putin ii absoarbe si ii ineaca. Ei au forme umane dar intotdeauna ciuntite si imperfecte; unuia ii lipseste o mana, altuia un brat, altul e doar un tors, sau altul e doar un cap rostogolit. Ei nu se pot ridica in cer din cauza ranii primite in timpul vietii umane, o rana morala care a cauzat o deformitate fizica si prin aceasta rana, putin cate putin, toata existenta lor se scurge.
In curand sufletul lor moral va fi gol, si pentru a ascunde aceasta rusine prin facerea unui alt corp este obligat sa se ascunda in intunericul de afara si sa treaca usor prin marea mortii, acele ape adormite ale haosului din vechime. Aceste suflete ranite sunt larvele celei de-a doua formatiuni a embrionului, ei isi hranesc corpurile aeriene cu vapori de sange varsat, si se tem de varful sabiei. In mod frecvent ataca oameni viciosi si traiesc pe vietile lor asa cum embrionii traiesc in pantecele mamei. In aceste circumstante, ei pot lua cele mai oribile forme pentru a reprezenta cele mai turbate dorinti ale celor pe care ii hranesc, si acestia sunt cei ce apar sub denumirea de demon acelor operatori care lucreaza cu magia neagra.
Aceste larve se tem de lumina, si mai presus de toate de lumina mintii. Un fulger de inteligenta este suficient sa-i distruga ca un trasnet, si sa-i alunge in acea mare moarta care nu trebuie confundata cu marea cu acelasi nume din Palestina. Tot ce am dezvaluit in acest loc apartine traditiei vazatorilor, si poate sta in fata stiintei doar in numele acelei filozofii exceptionale, pe care Paracelsus o numea filozofia sagax (a intelepciunii)